Homoeosoma Nebulella (molia eurasiatică a florii soarelui) este o molie din familia Pyralidae care se întâlnește în Europa (mai ales în Europa de Est), Rusia, Anatolia, Orientul Mijlociu și Africa de Vest. Specia este considerată un important dăunător al florii soarelui.

În România se întâlneşte mai frecvent în zonele calde: Banat, Oltenia, Câmpia Dunării şi Câmpia Moldovei. Dăunător oligofag, la noi în ţară este considerat cel mai periculos dăunător întâlnit la floarea soarelui, dar se mai poate dezvolta şi pe alte plante cultivate şi spontane din familia Compositae.

Biologie și atac. Specia dezvoltă două generaţii pe an (mai –iunie, respectiv iulie-aprilie); iernează în sol, în stadiul de larvă de ultimă vârstă şi pupă, într-o lojă aflată la 10-12 cm adâncime.

Larvele în primele două vârste se hrănesc cu polen sau atacă organele florale timp de 4-5 zile, după care perforează coaja semințelor și pătrund în interior, hrănindu-se cu miezul lor. Larvele de vârstele 3 și 4 rod cu voracitate fructele (achenele) în formare; rod și bracteele calatidiului și chiar şi măduva acesteia, în care sapă numeroase galerii. Organele atacate, fructele (achenele), şi apoi calatidele, sunt înconjurate cu fire mătăsoase. În galeriile larvare pătrunde cu ușurință apa, care favorizează dezvoltarea diferitelor microorganisme ce provoacă putrezirea capitulelor și a semințelor.

Pagubele cele mai mari pot ajunge la 30-60 % din producţia de achene.

Opatrum Sabulosum este o specie de insecte coleoptere din familia Tenebrionoidae, originară din Eurasia. Specie polifagă, gândacul pământiu este răspândit mai ales în Europa Centrală și de Vest, și preferă în primul rând plantele tehnice şi mai ales floarea soarelui.

În România se întâlneşte mai frecvent în zonele calde: Banat, Oltenia, Câmpia Dunării, Dobrogea şi Sudul Moldovei. Specie polifagă, la noi în ţară este considerat cel mai periculos dăunător, preferând floarea soarelui, dar hrănindu-se și cu alte plante cultivate: sfeclă de zahăr, cânepă, tutun, grâu, soia, lucernă.

Biologie și atac. Specia este monovoltină, dar poate evolua şi într-o generaţie la 2 ani; iernează în sol, în stadiul de adult, la adâncimi de 40-100 cm. Adulții apar în luna aprilie și se hrănesc pe plantele cultivate sau spontane. Ouăle sunt depuse în sol, fiind preferate terenurile ușoare, nisipoase. O femelă depune 100-150 ouă.

Larvele apar după 5-7 zile și se dezvoltă în stratul superficial al solului, hrănindu-se cu părțile subterane ale diferitelor plante ierboase. Evoluția larvară se desfășoară aproape două luni.  Larva ajunsă la maturitate la sfârșitul lunii iulie sau în august, se transformă în pupă într-o căsuță din pământ. Durata acestui stadiu este de 14-16 zile. Adulții care apar rămân în sol, unde iernează.

Important este atacul produs de adulţi, aceştia rod seminţele imediat după încolţire, planta în zona coletului şi frunzele cotiledonale. La atacuri puternice pot reteza plantele abia răsărite. În cultura de floarea soarelui, gândacii pământii retează plantele tinere când acestea au 1-3 frunze, ceea ce duce la uscarea plantelor.

La floarea soarelui, pagubele produse de gândacul pământiu pot ajunge la 20-65% din producție.

Sclerotinia Sclerotiorum este o ciupercă polifagă care cauzează plantelor boala numită Putregaiul alb. Boala provoacă pagube mari în ţările Europei de Est, Rusia şi ţările ex-sovietice, precum şi în Argentina, Mexic şi Canada, atacul putând să ducă la pierderea totală a culturii.

Sclerotinia Sclerotiorum atacă peste câteva sute de specii de plante. Dintre plantele de cultură, pe lângă floarea soarelui, sunt frecvent atacate soia, curcubitaceele, inul, cânepa, rădăcinoasele, tomatele, salata, fasolea, mazărea, bobul etc. De asemenea, agentul patogen se dezvoltă bine pe o serie de plante spontane, fapt care îngreunează mult combaterea.

În ţara noastră este, în prezent, cea mai gravă boală a florii soarelui, manifestându-se în toate zonele de cultură.

Simptome. Putregaiul alb la floarea soarelui se manifestă sub două aspecte principale: atac la colet (baza tulpinii) şi atac pe părţile aeriene (tulpină, calatidiu). Atacul la colet este mai frecvent în prima parte a vegetaţiei, dar poate să apară şi eşalonat, ca urmare a germinării treptate a scleroţilor. În porţiunea bazală a tulpinii, la suprafaţa solului şi în sol, se observă decolorarea, brunificarea şi înmuierea ţesutului. Porţiunea atacată, mai mult sau mai puţin extinsă, se acoperă pe vreme umedă cu un mucegai alb, dens, cu aspect de vată. Atât la suprafaţă, cât şi în măduvă, pe miceliu se diferenţiază mici formaţiuni negre de diferite forme şi mărimi – scleroţii ciupercii.

O formă gravă a bolii o constituie, de asemenea, atacul pe calatidiu, dar care apare târziu, după dezvoltarea completă a acestuia, manifestându-se prin înmuierea şi putrezirea ţesuturilor, începând de la punctul de inserţie pe tulpină. Calatidiul putrezit se disociază, se rupe în bucăţi şi cade pe sol, în vârful tulpinii rămânând un smoc de fascicule vasculare cu aspect de mătură.

În România, în anii favorabili atacului (ex. 1976, 1980 și 1981), pierderile cauzate de Putregaiul alb, pe unele suprafeţe, s-au ridicat la peste 30% din recoltă.

Plasmopara Helianthi (cunoscută și sub denumirea de Plasmopara Halstedii) este o ciupercă care atacă plantele cu flori din fam. Asteraceae, având cel mai mare impact asupra Helianthus Annuus. Floarea soarelui este, în același timp, și cea mai importantă gazdă pentru Plasmopara Helianthi.

Mana florii soarelui produce pierderi în toate ţările cultivatoare de floarea soarelui, din cauza faptului că ciuperca conduce la producția de flori infertile.

Simptome. Atacul este cu atât mai grav, cu cât plantele sunt mai tinere. Infecţia primară la plăntuţe duce la fenomenul de piticire. Frunzele mici, apropiate, prezintă pe faţa inferioară un puf alb, dens (conidiofori cu conidii) care, înaintând de-a lungul nervurilor, acoperă, treptat, limbul foliar. Corespunzător zonei acoperite de puf, faţa superioară a limbului se colorează în galben-verzui.

Plantele pitice (cu înălţimea de 10-25-50 cm, în funcţie de momentul infecţiei) formează calatidii mici, de 1-4 cm diametru, rigide şi orientate în sus şi care nu fructifică sau fructifică foarte slab.

Dacă infecţia are loc mai târziu, la apariţia ultimelor perechi de frunze, atacul duce la piticirea (comprimarea) vârfului plantei. Pe frunzele plantelor dezvoltate apar, ca rezultat al infecţiilor secundare, pete izolate verzi-gălbui, cu puf alb pe faţa inferioară, având dimensiuni de 1-5 cm.

În ultimii ani, în ţara noastră, ca urmare a creării şi introducerii în cultură a hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi, mana a înregistrat un regres, frecvenţa infecţiilor grave (sistemice) diminuându-se semnificativ.